Cum a devenit lupul câine

Oamenii de știință se întrec pentru a rezolva misterul de durată al modului în care un carnivor mare și periculos a evoluat în cel mai bun prieten al nostru.

Câinele a fost prima specie domesticită. Cu toate acestea, în ciuda anilor de cercetări, oamenii de știință s-au chinuit să descopere când, unde și cum a apărut cainele.
Studiile recente ale ADN-ului au aruncat o nouă lumină asupra strămoșului lup al câinelui, iar un proiect ambițios este acum în derulare pentru a stabili momentul și locația domesticirii câinilor.
Astfel de perspective vor completa indicii despre modul în care relația om-câine s-a schimbat în mileniile care au urmat.

Când ai avut grijă de câini și lupi sălbatici de când au puțin mai mult de o săptămână și i-ai hrănit cu biberon și i-ai hrănit zi și noapte, ești înțelept cu diferențele dintre ele. Din 2008, Zsófia Virányi, etolog la Centrul de știință a lupului din Austria, și colegii ei, au crescut cele două specii pentru a-și da seama ce face un câine și un lup. La centru, cercetătorii supraveghează și studiază patru haite de lupi și patru haite de câini, care conțin de la două până la șase animale fiecare. Ei i-au antrenat pe lupi și câini să urmeze comenzi de bază, să meargă în lesă și să-și folosească nasul pentru a atinge ecranul monitorului unui computer, astfel încât să poată face teste de cogniție. Cu toate acestea, în ciuda faptului că au trăit și au lucrat cu oamenii de știință timp de șapte ani, lupii își păstrează o independență a minții și a comportamentului.

„Poți să lași o bucată de carne pe o masă și să-i spui unuia dintre câinii noștri: „Nu!”. și nu o va lua”, spune Virányi. „Dar lupii te ignoră. Te vor privi în ochi și vor apuca de carne”— o asertivitate pe care a experimentat-o ​​de mai multe ori. Și când se întâmplă acest lucru, ea se întreabă încă o dată cum a devenit lupul câinele domesticit.

„Nu poți avea un animal – un carnivor mare – să trăiască cu tine și să se comporte așa”, spune ea. „Vrei un animal care să fie ca un câine; unul care acceptă „Nu!””

Înțelegerea de către câini a lui „NU” absolut poate fi legată de structura haitei lor, care nu sunt egalitare ca cele ale lupilor, ci dictatoriale, au descoperit cercetătorii centrului. Lupii pot mânca împreună, notează Virányi. Chiar dacă un lup dominant își fulgeră din dinți și mârâie la un subordonat, membrul de rang inferior nu se îndepărtează. Totuși, nu același lucru este valabil în haitele de câini. „Câinii subordonați vor mânca rareori în același timp cu cel dominant”, observă ea. „Ei nici măcar nu încearcă.” Studiile lor sugerează, de asemenea, că, în loc să se aștepte să coopereze la sarcini cu oamenii, câinii vor pur și simplu să li se spună ce să facă.

Cum s-a transformat lupul egalitar și cu minte independentă în câinele ascultător, care așteaptă ordine și ce rol l-au jucat oamenii din vechime în realizarea acestei performanțe; Virányi: „Încerc să-mi imaginez cum au făcut-o și chiar nu pot.”

Virányi nu este singură în nedumerire. Deși cercetătorii au determinat cu succes ora, locația și strămoșii aproape tuturor celorlalte specii domestice, de la oi la vite, la găini la cobai, ei continuă să dezbată aceste întrebări pentru cel mai bun prieten al nostru, Canis familiaris. Oamenii de știință știu, de asemenea, de ce oamenii au dezvoltat aceste alte animale domestice – pentru a avea hrana la îndemână – dar nu știu ce ne-a inspirat să permitem unui carnivor mare și sălbatic să intre în gospodăria familiei. Cu toate acestea, câinii au fost prima specie domesticită, un statut care face misterul originii lor mult mai nedumerit.

Oricât de imperceptibil este misterul, oamenii de știință îl pun împreună. În ultimii ani, au făcut mai multe descoperiri. Ei pot spune acum cu încredere că, spre deosebire de înțelepciunea primită, câinii nu provin din specia de lup cenușiu care persistă astăzi în mare parte din emisfera nordică, din Alaska până în Siberia până în Arabia Saudită, ci dintr-un lup necunoscut și dispărut. Ei sunt, de asemenea, siguri că acest eveniment de domesticire a avut loc în timp ce oamenii erau încă vânători-culegători și nu după ce au devenit agricultori, așa cum au propus unii anchetatori.

La ce oră și în ce locație lupii au devenit câini și dacă a fost doar un eveniment unic sunt întrebări pe care o echipă mare de cercetare, formată din oameni de știință cândva concurenți, tocmai a început să le abordeze. Cercetătorii vizitează muzee, universități și alte instituții din întreaga lume pentru a studia colecții de fosile și oase canine și pregătesc mostre genetice de la câini și lupi antici și moderni pentru cea mai cuprinzătoare comparație de până acum. Când vor termina, ei vor fi foarte aproape de a ști când și unde – dacă nu exact cum – lupii au început pentru prima dată pe calea spre a deveni tovarășii noștri de încredere. Răspunsurile la aceste întrebări vor completa corpul tot mai mare de dovezi despre modul în care oamenii și câinii s-au influențat unul pe altul după ce acea relație a fost creată pentru prima dată.

Când oamenii moderni au ajuns în Europa în urmă cu aproximativ 45.000 de ani, au întâlnit lupul cenușiu și alte tipuri de lupi, inclusiv lupul megafaunal, care urmărea vânatul mare, cum ar fi mamuții. Până atunci, lupii s-au dovedit deja printre cele mai de succes și adaptabile specii din familia canidelor, răspândindu-se în Eurasia până în Japonia și în Orientul Mijlociu și America de Nord. Nu s-au limitat la un singur tip de habitat, ci au înflorit în tundra, stepe, deșerturi, păduri, regiuni de coastă și la altitudinea mare a Podișului Tibetan. Și ei au concurat cu oamenii nou sosiți pentru aceeași pradă – mamuți, căprioare, auri, rinoceri lânoși, antilope și cai. În ciuda acestei competiții, un tip de lup, probabil un descendent al unui lup megafaunal, se pare că a început să trăiască aproape de oameni. Timp de mulți ani, oamenii de știință au fost de acord, pe baza porțiunilor mici ale genomului, că această specie era lupul cenușiu modern (Canis lupus) și că numai acest canid a dat naștere câinilor.

Dar, în ianuarie trecut, geneticienii au descoperit că acest „fapt” de lungă durată a fost greșit. Încrucișările repetate dintre lupii cenușii și câinii, care au 99,9% din ADN-ul lor, au produs semnale înșelătoare în studiile anterioare. O astfel de consortare între cele două specii continuă și astăzi: lupii cu haine negre au primit gena pentru acea culoare de la un câine; Câinii ciobănești din Munții Caucaz din Georgia se împerechează atât de des cu lupii locali, încât strămoșii hibrizi se găsesc în populațiile ambelor specii, iar între 2 și 3% dintre animalele prelevate sunt hibrizi de prima generație. (Pe baza temei amestecului, în iunie, cercetătorii care scriau în Current Biology au raportat despre secvențierea ADN-ului dintr-o fosilă de lup veche de 35.000 de ani din Siberia. Această specie pare să fi contribuit cu ADN la câinii de latitudini înalte, cum ar fi huskyi, prin încrucișări străvechi. .)

Analizând genomuri întregi ale câinilor și lupilor vii, studiul din ianuarie anul trecut a relevat că Fidos de astăzi nu sunt descendenții lupilor cenușii moderni. În schimb, cele două specii sunt taxoni surori, descendenți dintr-un strămoș necunoscut care a dispărut de atunci. „A fost o perspectivă atât de veche că lupul cenușiu pe care îl cunoaștem astăzi a existat de sute de mii de ani și că câinii au derivat din ei”, spune Robert Wayne, genetician evoluționist la Universitatea din California, Los Angeles. „Suntem foarte surprinși că nu sunt.” Wayne a condus primele studii genetice care propun relația strămoș-descendent dintre cele două specii și, mai recent, a fost unul dintre cei 30 de coautori ai celui mai recent studiu, publicat în PLOS Genetics, care a dezmințit această noțiune.

Mai multe surprize pot veni din eforturile reînnoite de a stabili momentul și locația domesticirii câinilor. Studiile anterioare au lăsat o urmă confuză. Prima analiză, efectuată în 1997, s-a concentrat pe diferențele genetice dintre câini și lupii gri și a concluzionat că este posibil ca câinii să fi fost domesticiți cu aproximativ 135.000 de ani în urmă. Un studiu ulterior efectuat de unii membri ai aceluiași grup a indicat că câinii provin din Orientul Mijlociu. Dar o altă analiză, care a examinat ADN-ul a 1.500 de câini moderni, care a fost publicată în 2009, a susținut că câinii au fost domesticiți pentru prima dată în sudul Chinei cu mai puțin de 16.300 de ani în urmă. Apoi, în 2013, o echipă de oameni de știință a comparat genomul mitocondrial al câinilor și lupilor antici europeni și americani cu omologii lor moderni. A concluzionat că câinii au originea în Europa între 32.000 și 19.000 de ani în urmă.

Biologul evoluționist Greger Larson de la Universitatea din Oxford, care co-conduce proiectul multidisciplinar de domesticire a câinilor lansat recent, spune că studiile anterioare, deși importante, au deficiențe. El critică studiile din 1997 și 2009 pentru că se bazează exclusiv pe ADN-ul de la câini moderni, iar ultimul pentru mostrele sale limitate geografic. „Nu poți rezolva această problemă folosind doar animalele moderne ca ferestre către trecut”, spune Larson. Studiile ADN-ului câinilor moderni nu sunt suficient de informative, explică el, pentru că oamenii au mutat și au încrucișat câini în întreaga lume de nenumărate ori, estompând moștenirea lor genetică. Orice semnătură regională care ar fi putut ajuta la identificarea locului în care au fost domesticite a fost pierdută de mult.

Pentru a tulbura și mai mult imaginea, „lupii au o distribuție ridicol de largă în întreaga lume”, explică Larson. În contrast, subliniază el, strămoșii celor mai multe specii domestice, cum ar fi oile și găinile, aveau zone geografice mult mai mici, ceea ce făcea mult mai ușor de urmărit originile lor.

Larson bănuiește că mai multe populații disparate din punct de vedere geografic ale speciilor ancestrale de lup ar fi putut contribui la formarea câinelui de astăzi. Nu ar fi prima dată când se întâmplă așa ceva: Larson a arătat că porcii au fost domesticiți de două ori – o dată în Orientul Apropiat și o dată în Europa. În mod intrigant, fosile enigmatice din Belgia, Republica Cehă și sud-vestul Siberiei care datează cu 36.000 și 33.000 de ani în urmă și prezintă un amestec de trăsături de lup și câine sugerează posibilitatea a cel puțin trei cazuri independente de încercări de domesticire de la un lup ancestral. Dar numai caracteristicile anatomice ale acestor fosile nu pot răspunde la întrebarea de unde provin câinii.

Pentru a rezolva puzzle-ul de domesticire a câinilor, Larson și colaboratorii săi folosesc două tehnici cheie folosite în studiul porcilor: efectuează o analiză mai amănunțită a miilor de mostre moderne și antice de ADN de câini și lup de la indivizi de pe tot globul și folosesc o tehnică destul de nouă pentru măsurarea oaselor. Denumită morfometrie geometrică, această metodă le permite oamenilor de știință să cuantifice anumite trăsături, cum ar fi curbele unui craniu, și astfel să compare mai bine oasele indivizilor. Anterior, cercetătorii se bazau în primul rând pe lungimea botului unui canid și pe dimensiunea dinților canini pentru a distinge câinii de lupi. Botul câinilor este în general mai scurt, caninii lor sunt mai mici, iar dinții lor sunt în general mai înghesuiti decât cei ai lupilor. Noua metodă ar trebui să identifice alte diferențe, poate mai grăitoare. Împreună, aceste tehnici ar trebui să ofere o imagine mult mai detaliată a domesticirii câinilor decât orice altă abordare până în prezent.

ÎNTÂLNIRI APROPIATE
Deși când și unde a domesticirii câinilor rămân întrebări deschise, oamenii de știință au acum o idee generală despre ce tip de societate umană a fost prima care a stabilit o relație strânsă cu câinii. Poate că nu este surprinzător, și această întrebare a generat dezbateri de-a lungul anilor. Unii anchetatori au susținut că agricultorii stabiliți aveau această distincție. La urma urmei, celelalte specii de animale domesticite au intrat toate pe tărâmul uman după ce oamenii au început să cultive și să pună rădăcini. Însă alți cercetători i-au creditat pe vânătorii-culegători anteriori că au fost primii care au avut câini. Wayne spune că cel mai recent studiu ADN al echipei sale a încheiat în sfârșit această parte a dezbaterii. „Domesticizarea câinelui a avut loc înainte de revoluția agricolă”, afirmă el. „S-a întâmplat când oamenii erau încă vânători-culegători”, cândva între 32.00 și 18.800 de ani în urmă. (Se crede că agricultura a început în mare măsură acum aproximativ 12.000 de ani în Orientul Mijlociu.)

Și această descoperire ne duce înapoi la întrebările pe care Virányi și majoritatea celor care dețin și iubesc un câine le au: Cum au făcut acești vânători-culegători? Sau au făcut-o? Ce-ar fi dacă primii câini – care, este important să ne amintim, ar fi fost la început mai mult lup decât câine – ar fi apărut singuri?

Genul Canis datează de aproximativ șapte milioane de ani și, deși unii membri ai acestui grup, cum ar fi șacalii și lupul etiopian, au trăit în Africa, locul de naștere al umanității, nu există dovezi că cei mai timpurii oameni au încercat să domesticească vreuna dintre aceste specii. . Abia după ce oamenii moderni s-au răspândit din Africa și în Europa, acum 45.000 de ani, a început să se formeze triada lup-câine-om.

Indicii despre relația în evoluție dintre canide și oamenii moderni timpurii au venit din înregistrările paleontologice și arheologice. Luați rămășițele de canid descoperite între 1894 și 1930 la Pˇredmostí, o așezare veche de aproximativ 27.000 de ani din Valea Beˇcva, în ceea ce este acum Republica Cehă. Oamenii antici care au trăit și au murit acolo ne sunt cunoscuți ca Gravettieni, după un sit cu artefacte culturale similare din La Gravette, Franța. Gravettienii cehi au fost vânători de mamuți, ucigând peste 1.000 dintre marile creaturi doar pe acest loc. Au mâncat carnea mașinilor, și-au folosit omoplații pentru a acoperi rămășițele umane și și-au decorat colții cu gravuri. Au ucis și lupi. Canidele sunt cel mai abundent tip de mamifer la fața locului, după mamuți, iar rămășițele lor includ șapte cranii complete.

Dar unele dintre craniile de canide nu arată exact ca cele ale lupilor. Trei în special ies în evidență, spune Mietje Germonpré, paleontolog la Institutul Regal Belgian de Științe Naturale din Bruxelles. În comparație cu craniile de lup găsite la Pˇredmostí, cele trei neobișnuite „au bot mai scurt, carcase mai late și dinți înghesuiți”, notează ea.

Aceste tipuri de modificări anatomice sunt primele semne de domesticire, spun Germonpré și alții. Schimbări similare se găsesc în craniile vulpilor argintii care sunt în centrul unui experiment faimos, de lungă durată, la Universitatea de Stat din Novosibirsk din Rusia. Din 1959, cercetătorii de acolo au selectat vulpile pentru clemență și le-au crescut. De-a lungul generațiilor, hainele lor au devenit pete, urechile lor catifelate, cozile lor ondulate, botul lor mai scurt și mai lat – chiar dacă oamenii de știință au selectat doar comportamentul. Modificări similare sunt observate la alte specii domestice, inclusiv șobolani și nurca. Anchetatorii nu au explicat încă de ce animalele docile sunt modificate în mod constant în aceste moduri. Ei știu că vulpile argintii îmblânzite au glande suprarenale mai mici și niveluri mult mai scăzute de adrenalină decât omologii lor sălbatici.

Anul trecut, alți oameni de știință au venit cu o ipoteză testabilă: animalele îmblânzite pot avea mai puține celule ale crestei neurale sau defecte. Aceste celule embrionare joacă un rol cheie în dezvoltarea dinților, maxilarelor, urechilor și a celulelor producătoare de pigment, precum și a sistemului nervos, inclusiv a răspunsului de luptă sau de zbor. Dacă au dreptate, atunci toate acele trăsături domestice drăguțe – paltoane cu pete, cozi ondulate, urechi floare – sunt un efect secundar al domesticirii.

Germonpré bănuiește că aparenta domesticire de la Pˇredmostí a fost un eveniment fără fund; se îndoiește că aceste animale sunt înrudite cu câinii de astăzi. Cu toate acestea, pentru Germonpré, „sunt câini – câini din paleolitic”. Ea spune că acești câini timpurii probabil semănau foarte mult cu huskiii de astăzi, deși ar fi fost mai mari, cam de dimensiunea unui ciobanesc german. Germonpré numește exemplarele Pˇredmostí „câini” din cauza a ceea ce ea interpretează ca un tip de relație între canide și Gravettieni. De exemplu, maxilarul inferior al unui câine a fost găsit lângă scheletul unui copil, conform jurnalului excavatorului original.

Câinii au fost, de asemenea, incluși în ritualuri în moduri în care alte specii nu au fost. Într-un caz, un Gravettian a băgat ceea ce este cel mai probabil o bucată de os de mamut între dinții din față ai unuia dintre craniile de câine după ce animalul a murit și și-a aranjat fălcile astfel încât să se prindă împreună pe os. Germonpré bănuiește că un vânător de mamut străvechi a plasat osul acolo ca parte a unui ritual legat de vânătoare sau pentru a ajuta la susținerea în moarte a unui animal pe care vânătorul îl venera sau pentru a permite câinelui să ajute un om în viața de apoi. „Vedeți așa ceva în documentul etnografic”, spune ea, citând, ca exemplu, o ceremonie Chukchi în Siberia pentru o femeie decedată la începutul secolului al XX-lea. Un ren a fost sacrificat și stomacul său a fost pus în gura capului unui câine mort, care a fost apoi poziționat pentru a proteja femeia în călătoria ei morții.

Mulți cercetători își imaginează că acești oameni timpurii au început să transforme lupul în câine pentru a ne ajuta să vânăm vânat mare. În cartea sa The Invaders, publicată de Harvard University Press la începutul acestui an, antropologul Pat Shipman susține că primii câini (sau câini-lupi, așa cum îi spune ea) au fost ca o tehnologie nouă și superioară și i-au ajutat pe oamenii moderni care vânează mamuți să depășească concurența. neandertalienii. Dar ea, Wayne, Larson și alții cred că lupii și-au unit forțele cu oamenii pe cont propriu; că canidele înțelepte și adaptabile ne-au identificat ca o nouă nișă ecologică pe care ar putea-o exploata. Scenariul alternativ – oameni care fac raiune nebunește în bârlogurile lupilor pentru a fura pui suficient de tineri pentru a fi îmblânziți – ar fi fost o întreprindere periculoasă. Și creșterea lupilor în tabere cu copii mici ar fi reprezentat un alt risc serios.

„Nu am făcut [domesticizare] în mod deliberat; nu la început”, presupune Larson. În schimb, cel mai probabil, lupii au început să urmărească oamenii din același motiv pentru care furnicile pătrund în bucătărie – „pentru a profita de o resursă nutritivă, gunoiul nostru”. De-a lungul timpului, unii dintre acești lupi care urmăreau tabăra și-au pierdut din ce în ce mai mult frica de oameni – și invers – și s-a dezvoltat o relație reciproc avantajoasă. Câinii-lupi ar adulmeca prada pentru noi, iar noi am împărțit carnea rezultată cu ei. (Dovezile circumstanțiale pentru acest scenariu provin din experimentul vulpii de argint. Prin selectarea vulpilor care se temeau mai puțin de oameni, cercetătorii de la Novosibirsk au dezvoltat în cele din urmă o vulpe de argint care aleargă să întâmpine oamenii. Majoritatea vulpilor de argint în captivitate se ascund în spatele cuștii lor. .)

Există doar o problemă cu acest eveniment imaginat, cel puțin la Pˇredmostí: primii câini ai lui Germonpré nu mâncau carne de mamut, deși asta mâncau oamenii; Analiza izotopică a oaselor câinilor din Paleolitic indică faptul că aceștia mâncau reni, care nu era hrana preferată a oamenilor care locuiau pe site. Câinii Pˇredmostí aveau, de asemenea, dinți rupti și răni grave ale feței, dintre care multe s-au vindecat. „Acestea ar putea fi semne de luptă cu alți câini”, spune Germonpré, „sau de lovire cu bastoane”. Ea își imaginează legătura om-câine care se dezvoltă prin ritualurile canidelor vânătorilor de mamuți. În acest scenariu, vânătorii-culegătorii au adus pui în taberele lor, poate după ce au ucis lupii adulți, la fel cum multe popoare nomazi moderne aduc pui sau animale tinere în așezările lor. Oasele de mamut de la Pˇredmostí nu dau semne de a fi roade de canide, ceea ce sugerează că nu erau liberi să cutreiere și să curețe resturile oamenilor. Mai degrabă, oamenii au legat canidele, le-au hrănit cu ceea ce pare să fi fost hrană de al doilea rând, având în vedere că oamenii nu o mâncau, și chiar le-au crescut – totul pentru a asigura o aprovizionare gata de victime pentru sacrificiile lor ritualice.

Creșterea lupilor în captivitate ar duce la modificările anatomice pe care Germonpré le-a documentat la câinii Pˇredmostí și ar putea chiar produce un animal mai puțin înfricoșător și independent, așa cum se vede la vulpile argintii de la Novosibirsk.

Închiși, bătuți, hrăniți cu o dietă restricționată, câinii de la Pˇredmostí ar fi înțeles probabil semnificația „Nu!” Nu există nicio dovadă la Pˇredmostí sau în alte situri similare vechi în care s-au descoperit rămășițe de câini că vechii vânători-culegători de acolo îi considerau pe canini prieteni, însoțitori sau prieteni de vânătoare, observă Germonpré. „Acea relație a venit mai târziu.”

SCHIMBAREA AVERILOR
Dacă Germonpré are dreptate, este posibil ca domesticirea câinilor să fi început destul de devreme și în circumstanțe care nu erau favorabile pentru câini. Totuși, nu toți oamenii de știință sunt de acord că câinii lui Germonpré sunt câini. Unii preferă denumirea de câine-lup sau pur și simplu „lup”, deoarece statutul lor taxonomic nu este clar nici din morfologie, nici din genetică. (Larson se așteaptă să rezolve această întrebare pe parcursul mega-proiectului său.)

Cel mai vechi câine incontestabil înregistrat, un exemplar vechi de 14.000 de ani dintr-un site numit Bonn-Oberkassel din Germania, spune o poveste foarte diferită a domesticirii câinilor, evidențiind o legătură mult mai afectuoasă între oameni și canini. La începutul anilor 1900, arheologii care excavau situl au găsit scheletul câinelui îngropat într-un mormânt cu rămășițele unui bărbat de aproximativ 50 de ani și a unei femei de aproximativ 20 până la 25 de ani. Când cercetătorii văd astfel de asociații, știu că se uită la un animal complet domesticit. — unul care este prețuit și apreciat atât de înalt încât i se oferă o înmormântare de parcă ar fi și el un membru al familiei sale umane.

Câinele Bonn-Oberkassel nu este singurul câine antic care a primit astfel de onoruri. În Israel, la Ain Mallaha, un loc de vânători-culegători care datează de acum 12.000 de ani în Valea Iordanului superioară, arheologii au descoperit ceea ce este probabil cea mai faimoasă înmormântare câine-om. Scheletul unei persoane în vârstă se află încovoiat pe partea dreaptă, cu brațul stâng întins sub cap, cu mâna sprijinită ușor pe un cățel. Câinele avea aproximativ patru-cinci luni și a fost plasat acolo, cred arheologii, pentru a fi însoțitorul decedatului. Spre deosebire de câinii Pˇredmostí, acest cățel nu a fost bătut; rămășițele ei au fost aranjate cu dragoste cu cineva care ar fi avut grijă de el.

Deși astfel de scene emoționante câine-uman sunt rare în această perioadă, înmormântările câinilor nu sunt. Și după aproximativ 10.000 de ani în urmă, practica înmormântării câinilor a crescut. Nicio altă specie de animale nu este inclusă atât de constant în ritualurile mortuare umane. Oamenii ajunseseră să vadă câinii într-o lumină diferită, iar această schimbare de atitudine a avut un efect profund asupra evoluției câinilor. Poate că în această perioadă câinii și-au dobândit abilitățile sociale umane, cum ar fi abilitățile de a ne citi expresiile faciale, de a înțelege gesturile noastre de arătare și de a ne privi în ochi (ceea ce crește oxitocina – hormonul iubirii – atât la câine, cât și la proprietar).

„Înmormântările câinilor au loc după ce vânătoarea se îndepărtează de câmpiile deschise și în pădurile dense”, spune Angela Perri, un zooarheolog la Institutul Max Planck de Antropologie Evolutivă din Leipzig, Germania, și specialist în aceste înmormântări. „Câinii din medii deschise ar putea fi buni pentru a vă ajuta să transportați carnea de la mamuți uciși, dar nu vă vor ajuta neapărat să-i vânați”, spune ea, menționând că vânătorii de elefanți nu folosesc câini. „Dar câinii sunt excelenți pentru vânatul mai mic, cum ar fi căprioarele și mistreții”, care trăiesc în păduri.

Începând cu cel puțin 15.000 de ani în urmă și probabil ceva mai devreme, spune Perri, vânătorii-culegători din Europa, Asia și America au început să depindă de abilitățile de vânătoare ale câinilor lor pentru supraviețuire. Cercetătorii nu pot urmări o linie genetică directă de la acele animale la câinii noștri de companie; cu toate acestea, spun ei, aceste animale erau fără îndoială câini. „Câinii buni de vânătoare pot găsi urme proaspete și pot ghida vânătorii către pradă și îi pot ține la distanță”, spune Perri, care s-a alăturat vânătorilor tradiționali și câinilor lor în Japonia și SUA. „Când oamenii încep să folosească câini pentru vânătoare, vezi o schimbare în modul în care oamenii îi privesc și începi să găsești înmormântări de câini în întreaga lume.” Astfel de înmormântări nu sunt ritualuri sau sacrificii, subliniază ea. „Acestea sunt înmormântări de admirație, în care câinii sunt îngropați cu ocru, vârfuri de piatră și lame – unelte masculine de vânătoare.”

Una dintre cele mai elaborate înmormântări de câini provine din Skateholm, Suedia, și este datată cu aproximativ 7.000 de ani în urmă. Mai mulți câini au fost găsiți îngropați în aceeași zonă cu zeci de oameni. Unul a fost sărbătorit în mod deosebit și a primit cel mai bun tratament acolo pentru oricine, om sau câine. „Câinele a fost așezat pe o parte, așchiile de silex au fost împrăștiate în talie și au fost așezate cu el coarne de cerb roșu și un ciocan de piatră sculptată și a fost stropit cu ocru roșu”, spune Perri. Nu există nicio indicație despre motivul pentru care acest câine a fost atât de venerat, dar ea bănuiește că trebuie să fi fost un vânător excelent și că proprietarul uman a plâns moartea acestuia. „Vedeți această relație între vânători și câinii lor astăzi și în evidențele etnografice”, observă Perri, observând că vânătorii-culegători din Tasmania de la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost citați ca spunând: „Câinii noștri sunt mai importanți decât copiii noștri. Fără ele, nu am putea vâna; nu vom supraviețui.”

Câinii timpurii au oferit și alte servicii importante. Prima încercare cunoscută de tip de selecție intenționată care a modelat evoluția C. familiaris provine dintr-un sit din Danemarca care datează de acum 8.000 de ani. Vechii vânători-culegători de acolo aveau trei dimensiuni de câini, eventual crescuți pentru anumite sarcini. „Nu mă așteptam să văd ceva ca rase de câini”, spune Perri, „dar aveau câini mici, mijlocii și mari.” Nu este clar pentru ce foloseau câinii de talie mică, dar animalele de talie medie aveau o construcție a câinilor de vânătoare, iar cele mai mari, care aveau dimensiunea câinilor de sanie din Groenlanda (aproximativ 70 de lire sterline), cel mai probabil transportau și transportau mărfuri. . Cu lătraturile lor de avertizare, toți câinii ar fi servit și ca santinele în tabără.

Statutul câinelui a scăzut când oamenii au dezvoltat agricultura. În așezările agricole timpurii, înmormântările câinilor sunt rare. „Diferența este atât de puternică”, spune Perri. „Când oamenii trăiesc ca vânători-culegători, există o mulțime de înmormântări de câini.” Dar pe măsură ce agricultura se răspândește, înmormântările se termină. „Câinii nu mai sunt la fel de utili.” Acea cădere din grație, totuși, nu i-a condamnat la dispariție – departe de asta. În multe locuri, au început să apară pe masă, oferind un nou motiv pentru a ține câinii în preajmă.

Cu toate acestea, nu toate culturile agricole l-au inclus pe Fido în meniu. Printre acele grupuri care îngrijeau animalele, câinii erau uneori crescuți pentru păstorit. Cei care și-au dovedit valoarea ar putea ajunge totuși răsfățați în viața de apoi. În 2006, arheologii au descoperit 80 de câini mumificați îngropați în morminte lângă proprietarii lor umani, într-un cimitir vechi de 1.000 de ani, lângă Lima, Peru. Câinii protejaseră lamele poporului Chiribaya și, în schimbul serviciului lor, erau bine tratați pe viață și pe moarte. Aproape 30 dintre câini erau înfășurați în pături de lână de lamă țesute fin, iar oasele de lamă și de pește erau așezate aproape de gura lor. Clima aridă a regiunii a mumificat rămășițele câinilor, păstrându-le blana și țesutul. Desfăcute, mumiile seamănă cu câinii de stradă care cutreieră astăzi Lima, căutând un om care să le ia și să le spună ce – și ce nu – să facă. (În pofida acestei asemănări, câinii de păstori Chiribaya nu sunt legați de moșii moderni din Lima. Nici nu există dovezi care să susțină afirmațiile care leagă vreuna dintre rasele antichității de rasele moderne și standard ale American Kennel Club.)

Deși câinii Chiribaya și alți înmormântări de câini din America provin din locul și momentul greșit pentru a reprezenta cele mai timpurii etape ale domesticirii, Larson și colegii săi își măsoară cu bucurie oasele și le prelevează probe de ADN. Acest lucru se datorează faptului că acești câini timpurii din America de Nord au descins din vechii câini europeni sau asiatici; oasele și genele lor îi vor ajuta pe oamenii de știință să determine câte evenimente de domesticire a câinilor au avut loc și unde au avut loc. Până acum, în încercarea lor de a studia cât mai multe canide antice posibil, cercetătorii au analizat peste 3.000 de lupi, câini și alte exemplare care nu se încadrează cu ușurință în nicio cutie. Peste 50 de oameni de știință din întreaga lume ajută la acest efort. Ei se așteaptă să aibă gata o lucrare cu privire la constatările lor inițiale până în această vară.

Vom ști atunci în sfârșit unde și când a fost domesticit câinele? „Ma aștept că vom fi foarte aproape de un răspuns”, spune Larson. Dar încă nu vom ști exact cum a reușit un tip de lup pierdut de mult să devină o creatură care respectă „Nu”.